Păcatul Casei Vanni: Umbra lui Vesper

Casa Vanni nu avea ceasuri.

Bunicul le scosese pe toate din ziduri cu o seară înainte de înmormântarea fiului său, ca nimeni să nu mai știe cât timp trecuse de atunci. Așa că, în casa aceea, era mereu aceeași noapte.

Vesper intră fără să bată. Nu bătuse niciodată.

În salonul cel mare, lumânările ardeau încă în sfeșnicele de argint, iar pe masă rămăsese un pahar pe jumătate plin, cu urma unui ruj închis pe margine. Cineva fusese aici. Cineva care știa că el urma să vină.

„Ai întârziat”, spuse o voce din întuneric.

Vesper zâmbi. Era prima dată în șapte ani când cineva îndrăznea să-i spună asta.

„Nu”, răspunse el, scoțându-și mănușile deget cu deget. „Am ajuns exact când trebuia. Tu ai venit prea devreme.”